Lenuța Podariu e singură. Singură cu copiii, cu gospodăria, cu animalele, cu visurile ei simple care iau forma unui porc pentru Crăciun și a unei brânzării. Visuri simple, dar greu de împlinit într-un cătun.
Lenuţa are 51 de ani. A decis să se despartă de soţ acum mai bine de 10 ani, la scurt timp după ce l-a născut pe-al nouălea copil, Iliuţă. “O femeie nu divorţează de trai bun. Ș-un câine… Dacă dai azi cu zburătura după el, dai mâine… Se duce. Aşa şi eu, m-am săturat de la un timp”. “Nu l-am lăsat, vai de mine, c-o fost om bun. Din cauza la beutură…”. Procesul de divorţ a avut trei termene, au fost audiaţi şi copiii mai mari, vecinii au depus mărturie că Lenuţa era adesea gonită din casă de bărbat, la beţie, cu urlete şi ameninţări, în toiul nopţii.
Răşinariul nu e o comună atât de mare încât toată lumea să nu ştie destule despre toată lumea. După divorţ, Lenuţa şi copiii s-au mutat în cătunul Trăinei, câţiva kilometri în sus, în clădirea vechii şcoli. “Ca să-i pot creşte, m-am angajat un fel de slugă, să păzesc caprele oamenilor din sat. Şi i-am crescut, mulţumesc lui Dumnezău, i-am rânduit la căşile lor”. Casa Lenuţei se află chiar în marginea cătunului Trainei Cu basma neagră, bluză de trening, pantaloni şi cizme, Lenuţa aduce un pic cu regina Angliei, echipată pentru călărie. Are ochii cenuşii, obrazul ars de soare, oval şi un anume fel imperial de a bate cu palma în masă, pentru a-şi întări vorbele.
Cinci dintre copii au familiile lor, acasă au mai rămas patru: doi băieţi, Iliuţă, 10 ani, şi Petruţ, 15 ani. Şi două fete, una în clasa a X-a, cealaltă, absolventă de liceu, îşi caută de lucru, “da să treacă epidemia asta”.
În starea de urgenţă, Lenuţa s-a dus la magazinele din Răşinari, “am luat mălai, făină, ulei, zahăr, cartofi, fasole şi n-am mai coborât două luni”. Cătunul are vreo 15 case, din care doar jumătate sunt locuite. Dacă umbli pe uliţă nu rişti să nimereşti în aglomeraţie.
Trăinei se află la mai puţin de un sfert de oră de mers cu maşina de la Sibiu. Lenuţa şi-a dat seama că a început relaxarea când pe drumul îngust şi, în general, neumblat au dat năvală hergheliile de automobile de la oraş. “Se duceau peste coastă, la pădure, unde s-or fi dus, că ziceai că îi fugărea cineva. Mi-o spăriat şi caprele”.
Caprele Lenuţei, că acum are turma ei, sunt vreo 70, plus o sumă de iezi. Cu patru ani în urmă, femeia a primit 10 capre de la o fundaţie. “Şi le-am înmulţit. Multe din cele 10 le am, cum nu, altele or căzut, dar o rămas fiicele lor”.
În odaia cea mare a casei, Lenuţa şi-a amenajat o masă unde prepară brânza. Tifon, găleţi, site, bucăţi mari de caş, puse la scurs. Visul ei e să aibă o brânzărie ca la carte, cu frigider pentru lapte, cu gresie pe jos, cu apă la robinet. Dar visul mai are de aşteptat.
Cu brânza în traistă, Lenuţa merge pe jos până în Răşinari, de acolo ia autobuzul până la Sibiu, să vândă la piaţă. “Mai sunt şi unii oameni care vin ei şi pun brânza în maşină şi pleacă. Asta, înainte de epidemie. Acu, nu mai, că le-o fi frică”. RECOMANDĂRI Pacienții cu COVID, favorizați în detrimentul altor bolnavi. Un medicament esențial lipsește de la Balș, nu sunt nici bani pentru el Câştigul se duce pe nevoile gospodăriei şi, cu tot ajutorul copiilor mai mari, Lenuţa îşi amână ambiţiile antreprenoriale. Nici măcar un purcel de lapte, să-l crească pentru Crăciun, nu-şi permite, “că s-au scumpit, e 400 de lei unul. Păcat, aruncăm atâta zer. Şi-apoi n-aveam grijă, puneam pită, slană în pungă şi mă duceam toată ziua cu caprele”. Câinii Lenuţei se odihnesc ziua şi lucrează noaptea Tolăniţi pe paie, câinii lăţoşi o urmăresc din ochi pe stăpâna lor. Câinii Lenuţei lucrează mai mult în schimbul trei, dau alarma în caz că vine ursul sau vine hoţul. “Vara mai e cum mai e, dar iarna… noroc că avem lemne, atâta. În rest…”. “Frumos… Mi-o rupt sufletul” Panglica de asfalt care traversează cătunul şi ajunge până la poarta Lenuţei a fost turnată recent, în toamnă. “Până atunci, ehei, umblam cu cizmele prin noroi şi când urcam în autobuz, schimbam papucii”. Cu ochii după capre, Lenuţa nu are timp să observe frumuseţea peisajului Mai departe de Sibiu, a călătorit doar la Bucureşti, de două ori. “O dată, demult, la un frate al meu, care era în armată. Şi a doua oară, când s-au făcut adunările alea cu domni în Bucureşti, am mers cu mai mulţi cunoscuţi din sat”. Lenuţa nu-şi aminteşte mare lucru din marele oraş. “Mi-o părut lung drumul… Da mi-o plăcut… Mi-o plăcut peisajul ăla, c-am mers cu autobuzul. Am zâs: dac-ar fi căpriţele mele pe-aicea ce-ar mânca… O verdeaţă, dragă, şi nişte pomi… O fo frumos. Mi-o plăcut. Mi-o rupt sufletul”. Lenuţa poartă o verighetă pe care şi-a cumpărat-o singură Vorbind cu Lenuţa, la masă, lângă ceştile de cafea, în umbra dantelată a perdelei, înţelegi de ce a zbughit-o Cioran din Răşinari la Paris. Trăind în Trăinei, nu apuci să contempli frumuseţea locurilor, să meditezi la tristeţe, lacrimi, sfinţi, nimicul existenţei, existenţa nimicului şi alte subiecte demne de meditaţie. Cu nouă copii de crescut, nu-ţi permiţi să explorezi decât culmile speranţei şi coasta supravieţuirii, unde-ţi paşti căpriţele.
