Angela Irimia este o româncă de 35 de ani care gătește în fiecare zi pentru toți vecinii ei bătrâni și singuri, din orășelul Ceglie Messapica, aflat în sudul Italiei. Întinde mese pe toată strada și vecini de toate categoriile, atrași de mirosul îmbietor, vin să stea la masă. A devenit în ani „badanta” tuturor, fără să aștepte nimic la schimb. „M-a emoționat mult. În ciuda greutăților pe care le-a avut, a rămas o persoană bună și generoasă”, povestește una dintre vecinele ei italience.
La ora prânzului, zece mese se aliniază pe străduța Mammacara din localitatea Ceglie Messapica, din regiunea Puglia. Până atunci, cartierul a fiert de nerăbdare și poftă, la fel cum în cratițele și oalele imense ale Angelei Irimia au fiert la foc mic paste, sosuri cu carne, fructe de mare, ciorbe. Mirosuri apetisante care au umplut tot cartierul. „Toată strada e a mea”, glumește vasluianca Angela, care de 11 ani s-a mutat în Peninsulă.
În toți acești ani a lucrat la oricine și pentru oricât, nu s-a dat înapoi de la niciun fel de muncă în gospodărie. A plecat mulțumită și când nu a primit nimic. Așa a ajuns, în ani, să fie respectată și iubită. Și așa cum și numele ei tradus în italiană o zice, a ajuns un „înger” pentru comunitatea sa.
Nimic nu pare pus la întâmplare în tot acest „puzzle” al bunătății. Numele străzii pe care Angela o închide zilnic ca să-și întindă mesele este, în traducere, „Mamă dragă”. Pe vremuri, asta era strada moașelor care aduceau pe lume pruncii orașului. Mammacara era o stradă animată de scâncete de început de viață. Unul câte unul, copiii au crescut și au plecat la muncă în orașe mari sau în străinătate și strada a amuțit. Tăcerea bătrâneții.
Masă pentru 20: „Bucătăria mea e foarte mică, dar se gătește mult și de toate” Asta până când a ajuns Angela Irimia în cartier. Are cinci copii, unul cu soțul italian și alți patru din căsătoria din România, pe care i-a adus unul câte unul în Italia. Și unde se pun șapte oameni la masă, mai încape și al optulea. Sau al douăzecilea. RECOMANDĂRI Un arhitect acuză Cotroceniul pierdut: „S-au construit blocuri în zonă protejată, prin portițele deschise din lege” Sunt persoane care nu mai au pe nimeni și eu fac mâncare pentru toți. Aici mă știe lumea de o bună bucătăreasă, vin toți după mirosul de la bucătărie și îmi spun: „Mamma mia, Angela, cosa hai cucinato oggi?” (Mamă, Angela, ce ai gătit azi?) Suntem noi deja mulți, mai sunt bătrânii de pe stradă, e aproape ca la o cantină, ca la un restaurant. Sunt zile în care gătesc și pentru 20 de oameni, pot să fac o pomană. Bucătăria mea e foarte mică, dar se gătește mult și de toate.
